Duminica Sf. Ioan Scărarul – a IV-a din Postul Mare

Duminica Sf. Ioan Scărarul – a IV-a din Postul Mare

Duminica a IV-a din Postul Mare ne invită să ne amintim de o personalitate duhovnicească a sec. VI – VII (+649) – Sf. Ioan Scărarul sau Sf. Ioan Sinaitul. Scărarul – pentru conținutul cărții pe care a scris-o – Scara Raiului iar Sinaitul – pentru ca a trăit si a fost egumen la o mănăstire din apropierea muntelui Sinai.

Scărarul sau Sinaitul – Sf. Ioan a lăsat în urmă sa o lucrare duhovnicească cunoscută în mod deosebit astăzi printre monahi. Se numește Scara Raiului – pentru că în ea Sf. Ioan îndeamnă pe monahi si pe cei care astăzi citesc aceasta carte – cum să lupte lupta cea bună – cum să se desprindă de poftele trupului și ale cugetului – ale orgoliului. Conținutul este structurat pe 30 de capitole și reprezintă un foarte bun îndrumar – trăit si nu doar gândit – de către Sf. Ioan. Iată despre ce vorbește în aceste 30 de capitole Sf. Ioan:

  1. Despre lepădarea de lume
  2. Despre neîmpătimire, adică neîntristare
  3. Despre înstrăinare
  4. Despre ascultare
  5. Despre pocăință
  6. Despre amintirea de moarte
  7. Despre bucuria plânsului
  8. Despre nemâniere și blândețe
  9. Despre ținerea de minte a răului
  10. Despre grăirea de rău
  11. Despre limbuție și tăcere
  12. Despre minciună
  13. Despre trândăvie
  14. Despre preaiubitul și vicleanul stăpân care este stomacul
  15. Despre puritate și înfrânare
  16. Despre iubirea de arginți
  17. Despre sărăcia alergătoare către cer
  18. Despre nesimțire (scil. indolență, insensibilitate)
  19. Despre somn și rugăciune și despre cântarea de psalmi în comun
  20. Despre privegherea trupească și duhovnicească
  21. Despre nebărbăteasca temere
  22. Despre slava deșartă
  23. Despre mândrie și blasfemie
  24. Despre blândețe, simplitate, nerăutate și viclenie
  25. Despre minunata smerenie
  26. Despre deosebirea gândurilor (discernământul). Recapitularea pe scurt a celor XXVI cuvinte anterioare.
  27. Despre isihia (liniștea) trupului și sufletului
  28. Despre sfânta și fericita rugăciune
  29. Despre liberarea de patimi (apathia), despre desăvârșire și despre învierea sufletului
  30. Despre legătura celor trei virtuți, adică credința, nădejdea și dragostea.

Scara Raiului – iată așadar un îndrumar de viață duhovnicescă și chiar de spovedanie am putea spune – pentru noi, cei care ne aflăm în perioada Postului Mare. Si chiar daca nu avem la îndemână conținutul cărții – este foarte de folos să păstrăm măcar amintirea Sf. Ioan Scărarul și exemplul vieții lui duhovnicești – și să ne întărim încă o dată în convingere că nu suntem singurii care ne luptăm pentru viața veșnic bucuroasă a sufletului nostru, că avem exemple duhovnicești și totodată avem sfinți rugători pentru noi si pentru eforturile noastre de îmbunătățire sau de vindecare duhovnicească.

Tot în Duminica Sf. Ioan Scărarul se vor citi la Sf. Liturghie 2 texte din 2 evanghelii: textul semnat de Sf. Ap si Ev. Matei, cap. V – arhicunoscut – referitor la bucuriile pe care Hristos, adevăratul Dumnezeu le pregătește pentru cei curați cu inima sau pentru care suferă ori sunt nedreptățiți din pricina Lui. Al doilea text – cel din Ev. semnată de Sf. Ap. Marcu, cap. IX – referitor la vindecarea copilului lunatic – spune ev – epileptic – ar spune lumea medicala de astăzi. Indiferent însă că denumirea medicală este diferită – cauza este aceiași în acest context: stăpânirea pe care diavolul o pusese asupra copilului – lucrarea care se explică din perspectiva răutății diavolești – cel dintru început ucigător de oameni – spune Sf. Ev Ioan in cap. VIII al evangheliei sale.

Așadar: 2 texte – dar care pot fi privite împreună și din care putem descifra cel puțin 2 învățături foarte folositoare pentru trăirea noastră duhovniceasca a momentului de față:

Din textul de la sf. ev.  Matei – cel pe care-l cântăm la fiecare Sf. Liturghie – și care cuprinde așa numitele Fericiri– înțelegem virtuțile creștine pe care Dumnezeu le iubește, le apreciază si mai ales le încurajează la oamenii credincioși: sărăcia cu duhul – adică simplitatea – iar nu prostia cum greșit se interpretează, apoi plânsul pentru durerea / greșelile vieții; blândețea – reacție din ce în ce mai rar întâlnită pentru că nu mai avem răbdare si smerenie cu cei sau pentru cei din jur; apoi răbdarea sau foamea pentru dreptatea socială / viața în Hristos (să ne amintim de regimul comunist care a creat și susținut în mod diabolic o foame de Hristos – și din aceasta sa învățăm noi astăzi – cat de mult apreciem libertatea de a ne hrani fără opreliște din Hristos – pe care acum o avem temporar suspendată – și pe care nu am trăit-o la adevărata ei intensitate atunci când am avut-o); apoi milostenia, curățenia inimii și promovarea iertării și a păcii – iată virtuți despre care vorbește Mântuitorul Hristos în mod deschis în Predica de pe Munte acolo unde au fost rostite aceste Fericiri despre pe care le-a enumerat Sf. ap si Ev Matei.

Din textul semnat de Sf. ev. Marcu – descifrăm minunea în sine care arată puterea limitată dar reala a diavolului; de asemenea ne amintim și de durerea Tatălui și a Mântuitorului pentru copilul posedat și suferind; mai extragem ca înțeles duhovnicesc si puterea rugăciunii unuia pentru altul – adică a rugăciunii tatălui copilașului posedat către Domnul Hristos – care rugăciune este argument pentru pomenirea celor vii si adormiți prin intermediul pomelnicelor la Sf. Liturghie și la celelalte slujbe – dar și a prezenței nașilor la Taina Sf. Botez sau la Cununie. Mai înțelegem si faptul că Dumnezeu răspunde la rugăciunile noastre pornite din inimă – așa cum spune evanghelia că tatăl copilului a căzut în genunchi și a strigat (!): Cred Doamne! Ajută necredinței mele!

Însă dincolo de toate acestea aș dori să nu pierdem din vedere necesitatea harului dumnezeiesc – a puterii dumnezeiești necreate – care împlinește toate eforturile vieții noastre duhovnicești.

Ce cuvinte a adresat Domnul Hristos tatalui copilului? De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede! Iar drept răspuns acesta a spus: Cred Doamne. Apoi a adăugat: ajută necredinței mele!

Cum să înțelegem acest paradox: cred – dar ajută necredinței mele? Credea sau nu credea acest om? Sf. Părinți ne învață că aceste cuvinte subliniază o credința adevărată, care exista cu adevărat, însă nu o credință care să se ridice la puterea minunii! Ar fi dorit s-o aibă la această intensitate pentru ca prin ea să fie de folos fiului său – și tocmai de aceea a strigat: cred – dar ajuta acestei stari de credință să se ridice și mai sus!

Toți credem. Însă întotdeauna trebuie să cerem harul lui Dumnezeu care să întărească această credință și s-o înalțe la forme de manifestare mult mai puternice – pentru ca și noi să putem trece prin încercările vieții mult mai întăriți! Iar despre această putere Mântuitorul a vorbit și cu alte ocazii. Memorabilă rămâne cea în care a menționat slăbiciunea în credință a apostolilor, care L-au întrebat: de ce noi n-am putut să alungăm pe acest demon? Iar Mantuitorul a răspuns: pentru puțina voastră credință; căci adevărat vă grăiesc: dacă ați avea credință cât un grăunte de muștar ați spune muntelui acesta: mută-te de aici si se va muta si nimic nu va fi voua cu neputință! (Matei cap. XVII).

Privite în ansamlu – aceste două texte evanghelice de astăzi se completează și se susțin reciproc: primul vorbește despre virtuțile vieții duhovnicesti – care se cer a fi ocrotite și întărite mai ales în perioada Postului Mare în care ne aflam – iar al doilea vorbește despre tăria credinței – care prin virtuțile mai sus pomenite și prin rugăciunea care aduce harul dumnezeiesc  – devine lucrătoare – adică credința aceasta pune în miscare convingerea mea de a mă schimba în interiorul si exteriorul vieții mele si de a mă spăla și tămădui prin Taina Spovedaniei și a Împărtășaniei – pentru a redeveni trăitor și mărturisitor veșnic al Fericirilor.