În duminica a doua după Paște se va citi la Sfânta Liturghie un text din evanghelia semnată de Sântul Evanghelist Ioan. Iată ce spune:
În ziua cea dintâi a săptămânii, fiind seară şi uşile fiind încuiate, acolo unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijlocul lor şi le-a zis: Pace vouă! Şi, zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii văzându-L pe Domnul. Atunci Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi, spunând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi. Însă Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit lisus. Deci i-au spus lui ceilalţi ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede. Şi, după opt zile, ucenicii Lui erau iarăşi înăuntru, şi Toma era împreună cu ei. Şi a venit lisus, uşile fiind încuiate, şi a stat în mijlocul lor şi a zis: Pace vouă! Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele, şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea, şi nu fi necredincios, ci credincios! A răspuns Toma şi I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu! lisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut! lisus a făcut înaintea ucenicilor Săi şi alte multe minuni, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Iar acestea s-au scris ca să credeţi că lisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, viaţă să aveţi în numele Lui (Ioan 20, 19 – 31).
Duminica Tomii sau Duminica Sfântului Apostol Toma – ne învață că omul poate fi vindecat de îndoiala credinței. Asa cum sfântul apostol Toma s-a convins de învierea Domnului prin faptul că a atins coasta si rănile Sale, la fel și noi suntem îndemnați să credem în învierea Mântuitorului Hristos, Cel devenit astfel Izvor al învierii fiecăruia dintre noi, de la primul și până la ultimul om ce se va naște în istoria umanității.
In evanghelia semnată astăzi de sfântul apostol Ioan citim că Mântuitorului a intrat prin usile încuiate la ucenicii Săi, care stăteau ascunsi de frica celor petrecute cu Hristos (Ioan cap. 20). Și intrând la ei, spune evanghelia, le-a spus: Pace vouă și le-a arătat semnele cuielor și semnul coastei împunse cu sulița, atunci când se afla pe cruce, dovedind prin aceasta că Trupul cel răstignit era acelasi cu trupul Său cel înviat! Aflăm însă că dintre toți ucenicii Lui, Toma lipsea. Iar atunci când acesta a auzit că Domnul Hristos se arătase viu celorlalți ucenici, a spus: până ce nu pun mâna mea în semnele cuielor și în locul unde coasta Sa a fost împunsă, nu voi crede că a înviat! De aceea, pentru a-l vindeca de îndoială, Hristos Domnul S-a arătat a doua oară, peste 8 zile ucenicilor, între care se afla și Toma și căruia s-a adresat direct spunându-i: Adu degetul tău și pune-l în mâinile Mele și mâna ta în coasta Mea și fii credincios, nu necredincios! Văzând așadar îndemnul Mântuitorului de a pune mâna lui în coasta Sa dar și mustrarea prin care Hristos îi spune: nu fi necredincios ci fii credincios, atunci apostolul Toma a exclamat: Domnul meu si Dumnezeul Meu!
Înțelegem așadar că apostolul Toma nu doar a crezut acum în Hristos cel înviat, dar a mărturisit și dumnezeirea Acestuia; deși vedea un trup omenesc, limitat, apostolul a mărturisit pe Dumnezeu cel necuprins! Această întâlnire cu Hristos Domnul înviat a declanșat o stare de credință care a transformat pe sfântul Toma dintr-un om cu o credință sovăitoare, nedeplină, într-un mărturisitor nu doar al învierii Domnului dar și al dumnezeirii Lui. Astfel sfântul apostol Toma s-a vindecat de o credință îndoielnică, sovăitoare, incompletă – am spune noi. Acesta este și scopul acestor detalii relatate de sfântul evanghelist Ioan; ca și noi, auzin, să credem în cele întâmplate cu Hristos. Și tot din acest motiv evanghelistul Ioan mărturisește la sfârșitul sfintei evanghelii citită astăzi că toate aceste aspecte petrecute au fost scrise în evanghelie ca să credem în Hristos cel înviat și crezând să avem viață veșnică (Ioan 20, 31).
Înțelegem, așadar, că rostul evangheliilor este acela de a ne cultiva și de a ne întări credința. Iar rodul credinței este viața veșnică. Credința nu este un fenomen intelectual sau o simpla covingere; credința este o relație, o legătură vie, o comuniune vie a omului cu Dumnezeu, legătură care-l ajută să vadă și să înțeleagă lucruri nevăzute cu ochiul liber. Credința este deci o vedere dincolo de vederea trupească! Din acest motiv Mântuitorul spune în evanghelia de astăzi lui Toma: Ai văzut și ai crezut. Dar fericiți sunt cei care n-au văzut și au crezut! Prin aceste cuvinte înțelegem că sunt fericiti cei care primesc, acceptă și cultivă darul credinței, ca vedere duhovicească ce trece dincolo de ochii trupești.
Așadar un prim înțeles al evangheliei de astăzi este că Însuși Hristos Domnul ne cere să fim credincioși Lui și să-L credem că El este Dumnezeu Cel răstignit și înviat din morți, la fel cum astăzi i-a cerut și lui Toma să fie credincios și nu îndoielnic!
Credința este o legătură cu Hristos care depășește orice proces de compunere și de descompunere; prin credință acceptăm și preluăm adevăruri și convingeri pe care apostolii și evangheliștii le-au trăit și despre care au aflat de la însuși Mântuitorul Hristos! La rândul său sfântul apostol Petru vorbește despre credință ca o legătură de iubire dintre credincioși și Hristos. Această comuniune de iubire cu Hristos este confirmată de faptul că cei care-L iubesc și cred în El primesc un sentiment de bucurie mai presus decât bucuria specifică lumii în care trăim. Într-una din epistolele sale, Sf. Ap Petru spune: Pe Iisus Hristos fără să-L fi văzut îL iubiți și credeți în El cu o bucurie nevăzută. Și pentru aceasta primiți drept răsplată mântuirea sufletelor voastre (I Petru 1, 8 – 9). Prin credință întâlnim duhovnicește pe Hristos Domnul și-L iubim. Iar această iubire este răsplătită cu o altă formă de iubire, mult mai presus decât sentimental nostru de iubire. Această iubire din urmă este una de proveniență dumnezeiască, care răspândește o data cu ea bucurie, pace, credință.
Ne dorim foarte mult să ne putem întoarce în bisericile noastre, să fim împreună la Sfânta Liturghie și la celelalte slujbe religioase. De ce? Pentru că simțim nevoia să fim (mai) aproape de Hristos Domnul, să fim în casa Lui și a Maicii Sale pentru că de la El primim liniștea și pacea și bucuria. Prin El dispare, se dizolvă, se descompune orice sentiment de mânie, de iuțime a nervilor; cine crede în Hristos și-L caută și-L dorește aproape în mod real – acela va ține cont în fiecare zi de cuvintele Lui prin care ne asigură că ne va da pacea Lui: Pacea Mea o dau voua, nu cum dă lumea pacei ei (Ioan 14, 27).
Astfel, cine crede aceste cuvinte vă trăi și acest sentiment de liniște. Indiferent de momentele grele din viața fiecăruia, de caracterul incisiv al celor din jurul nostru, indiferent de nesiguranța sau neîncrederea noastră, cel care are pe Hristos în mintea lui și se împărtășește cu Trupul și Sângele Lui, nu rămâne singur ci rămâne cu Hristos și cu liniștea Lui. Pacea Domnului Hristos este opusul temerii, al neliniștii; pacea Lui alungă orice neîncredere, teamă, agitare inutilă a puterilor sufletești. Când în inima noastră se află pacea Lui, atunci orice provocare, orice întâmplare neașteptată, orice persoană nu ne mai poate tulbura. Iar aceste stări persistă atât timp cât rămânem cu Hristos. Fără Hristos suntem supuși durerii și hazardului; din acest motiv ne-a îndemnat: Rămâneți în Mine și Eu în voi, pentru că fără de Mine nu puteți face nimic (Ioan, cap. 15). Sf. Maxim Mărturisitorul ne spune că toate pleacă și se întorc la Hristos, pentru că El este izvorul tuturor lucrurilor; despre acest lucru vorbește și psalmistul David când spune: De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzește. În zadar vă sculaţi dis-de-dimineaţă, în zadar vă culcaţi târziu, voi care mâncaţi pâinea durerii, dacă nu v-ar da Domnul somn, iubiţi ai Săi (Psalmul 126).
Prin urmare, al doilea înțeles duhovnicesc de astăzi se referă la răsplata credinței – iar aceasta este pacea, convingerea că Hristos Domnul își respectă făgăduințele și mai ales că ne dă puterea de a rămâne în pacea și liniștea Lui!
Sf. Maxim Mărturisitorul (sec. V – VI) învață că a noastră credință este și o forță deosebită pe care oamenii sunt chemați să o folosească în slujba vieții lor. Credința este un canal de comunicare cu Dumnezeu și un dar al Lui pentru cei care-L caută și care-L iubesc pe El dar care are efecte nu doar la nivel duhovnicesc ci mai ales asupra modului de viață. De aceea Sf. Părinți nu rezumă credința la o forma intelectuală ci la o formă de trăire, care se confirmă și culminează prin împărtășirea cu Sf. Euharistie, adică cu Trupul și Sângele Domnului Hristos. Din acest motiv Sf. Împărtășanie se primește numai după mărturisirea credinței, a Crezului – care înseamnă mărturisirea credinței în Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Și tot acesta este și rolul rugăciunii pe care preotul o rostește înainte de Sf. Împărtășanie: Cred Doamne și mărturisesc că Tu esti cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu… Această rugăciune confirmă așadar credința noastră în Hristos cel viu și reprezintă expresia cât mai profund posibilă dintre om și Dumnezeu – prin intermediul Sf. Împărtășanii forma cea mai intimă de unire cu El – unire care va avea și efecte asupra vieții de zi cu zi prin liniștea, încrederea, echilibrul sufletesc, mulțumirea și pacea pe care le oferă. De aceea ne învăța Domnul Hristos spunând: Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu, rămâne în Mine și Eu rămân în El (Ioan, Cap. VI).
Prin urmare din evanghelia celei de-a doua dumincii de după Paște reținem, în plus, că forma ultimă de mărturisire și de trăire a credinței este Sf. Împărtășanie – unire reală a noastră cu Domnul Hristos cel înviat din morți!